Planorismul, spre deosebire de zborul cu motor, se bazeaza pe exploatarea de catre pilotul planorist a fenomenelor meteorologice prezente in atmosfera.
Desi planoarele sunt proiectate pentru a pierde cat mai putina altitudine pentru distanta pe care o parcurg, in lipsa fenomenlor meteorologice favorabile, aceasta distanta este limitata.
Una din cele mai importante caracteristici ale unui planor este finetea acestuia. Finetea reprezinta raportul dintre coeficientul de poertanta al planorului si coeficientul de rezistenta la inaintare al sau. In mod curent, pentru simplificarea explicatiei, finetea aerodinamica este definita ca distanta pe care o poate parcurge un planor pentru fiecare metru de inaltime pierdut. Teoretic un planor performant poate parcurge peste 50 de metrii pentru fiecare metru de inaltime pe care il pierde. Aceasta cifra este determinata de caracteristicile aerodinamice ale acestuia, dar este pur teoretica. Este imposibil de intalnit o situatie in care sa nu existe vreun fenomen meteorologic care sa interfereze cu aceste proprietati. Aceasta limita teoretica este este afectata de conditiile meteorologice atat pozitiv cat si negativ.
De exemplu, in cazul in care aerul inconjurator coboara, planorul va cobora si el, reducand finetea planorului. Totusi, acest fenomen se petrece si invers. Daca planorul se afla intr-o masa de aer care urca, acesta poate castiga inaltime sau poate profita de aerul care urca pentru a parcurge o distanta mai mare pierzand mai putina inaltime, sau, in anumite cazuri, deloc.
Deoarece fenomenele meteorologice pot diferi foarte mult dintr-un loc in altul, parcurgerea unor distante mari este conditionata de capacitatea pilotului planorist de a intelege si a exploata cat mai eficient situatia meteo curenta, precum si de a incerca sa analizeze cat mai corect felul in care aceasta evolueaza.
Zborul termic pe distante mari se compune din urcarea pana la o anumita inaltime folosind miscarea maselor de aer, dupa care pilotul planorist paraseste sursa se urcare si se inderapta in directia dorita sau care o alta masa de aer pentru a urca din nou. Drumul parcurs intre cele doua mase de aer in urcase se numeste „salt”. De obicei, salturile fac trecand prin zone de descendenta, unde aerul coboara, si de aceea, viteza cu care se trece prin ele trebuie sa fie cat mai mare, pentru a petrece cat mai putin timp in descendenta. Totusi, salturile nu se pot face de obicei la viteze maxime, deoarece odata cu cresterea vitezei, finetea planorului scade, si planorul pierde si mai multa inaltime. Din aceasta cauza trebuie aleasa cat mai eficient viteza la care este efectuat saltul, in functie de mai multi factori, precum infundarea planorului la aceea viteza, descendenta masei de aer inconjuratoare, distanta pana la urmatoarea sursa de urcase, si puterea estimata a acesteia.
